[RO] de ce scriu

Acum cativa ani - nu prea multi - de la biroul meu lung din micuta Campina, umbland pe net, mi s-ar fi parut ceva extraordinar sa gasesc un loc cum e A scrie. De fapt, as fi fost fascinata de fiecare blog mai intr-un fel. Pentru ca nu faceam parte din lumea asta. Ce gandeam eu despre scris, despre povesti, despre jurnalism, despre oameni, nu era decat foarte rar si dezordonat impartasit si faptul ca intr-un loc mare si fara limite fixe ca "lumea virtuala a oamenilor interesanti" asa cum o numeam undeva in capul meu existau altii care se preocupau de asta m-ar fi bucurat nespus.
Dar ieri cand am descoperit pagina asta in varianta beta al lui Cristi Lupsa, I took it for granted. Pentru ca lumea virtuala a oamenilor interesanti a disparut, si izolarea mea in preocuparea pentru scris a disparut. Pentru ca acum e ceva real. Pentru ca vorbesc cu oameni din jurul meu despre asta. Pentru ca lucrez intr-o lume de, well, scriitori, in sensul pur al cuvantului. Pentru ca jurnalismul nu mai e ceva la care visez, e ceea ce reprezinta pretty much lumea in care ma invart, in care as vrea sa cresc, pe care o absorb cam 16 ore pe zi on a school day. Pentru ca asta invat, pana la urma, mai bine sau mai rau. Pentru ca oamenii care scriu in reviste articole frumoase nu mai sunt niste fantome cu talent undeva departe, intangibili, ci sunt aici, aproape, mai calzi sau mai reci, in comunitatea celor care se ocupa cu asta, palpabili, normali.
Ma bucur ca cineva vorbeste despre scris. Ma bucur ca exista oameni interesati de asta, si ca cineva s-a gandit ca e nevoie, ca e placere. Si ma bucur ca face sa para scrisul util, fie el blog, stire, nuvela sau autobiografie. Povestiti, oameni buni, si iubiti-va - iubiti - povestile.

Si ca sa raspund la intrebarea lansata de Cristi Lupsa in ultimul post - de ce scriem - voi spune asa. Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie - odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind. Scriu pentru ca la un moment dat, in clasa a II-a, am scris o compunere cu titlul Toamna care a rupt pe toata lumea si care mi-a placut si mie, desi m-a surprins, si de atunci mi-am dat singura un indemn sa scriu, indemn care a ramas asa agatat de mine si m-a ghidat. Scriu ca imi place sa citesc, si sa ma citesc dupa ce trece timpul. Despre asta am mai scris oarecum, in postul despre istoria personala. Si cred ca scriind, as mai gasi si alte motive. Cuvintele sunt niste lucruri minunate. Nu o sa-l citez acum pe Nichita, dar cuvantul chiar da un sens de existenta. A meaning, la orice.